La un mandat distanță de alegerile acelea, nimeni nu se mai întreabă cum de PSD, în anul de grație 2016, a pus pe roșu aproape toată harta țării la Locale. Adevărul este că, de la distopia Covid-19 încoace, poveștile de acum patru ani sunt de-a dreptul preistorie: ele vorbesc despre o vreme în care chiar mai funcționam ca o rasă inteligentă.
Cronicile spun, așadar, că a existat un 2016 în care lumea românească beneficia, încă, de avânt politic. Era o vreme a democrației din ce în ce mai bine înțelese și pe la noi, în care mai toată „lumea bună” se avântase în campanii și analize politice: intelectualii, artiștii, mass-media, influencerii și chiar și răzvrătiții din piețele publice și piețele online arătau cu degetul cutumele conducerii. Și peste tot se cam cânta deja prohodul marelui partid aflat la putere. Niciun politician, de altfel, nu era cruțat de judecata mulțimii. Cu toate acestea, candidații independenți la funcții administrative, deși erau considerați cea mai mare amenințare pentru putere, nu au câștigat primăriile niciunde în provincie. Și, evident, nici în Capitală. Mulți dau vina pe absența imensă la vot a celor mai tineri dintre noi. Dar aceasta a fost doar una dintre verigile slabe.
