A. E. Miron

Facebook
Foto: Sorin Gabriel

Alina Elena Miron. Așa mă numesc.

Mă prezint cumva și în carte, dar, pentru cei care au de gând să afle mai multe, formarea mea profesională este de jurnalist: am terminat FJSC-ul și masterul în Managementul presei.

Lucrez în media de 24 de ani. La 21 de ani, m-am îndreptat spre jurnalism cu pasiune, inspirată de desenele animate cu Sandi Belle, visând ca într-o bună zi să scriu, să filmez și să montez anchete cu hoți și criminali. Dar, după ce am învățat rapid cum funcționează lumea, am înțeles că până și pentru un van, o cameră video și un cățel cu care să te fâțâi de colo-colo este nevoie de investiții.

Am urcat treptat pe scara ierarhică, devenind, pe rând, culegător, redactor, prezentator de emisiune radio, apoi secretar de redacție la o revistă bine vândută, pentru femei, apoi redactor șef, apoi manager de proiecte. Între două etape de viață ca angajat, am avut și nouă ani de freelancing. (M-am aruncat cu ochii închiși „pe piață” chiar în criza din 2009. În anii următori, am muncit, vânzându-mi ca PFA, propriile abilități – de scriere, grafice, fotografice, multi-media.)

Ocazie cu care mi-am pus licențele poetice în sertar, concentrându-mă pe un stil clar și concis, pentru articolele sau traducerile de zi cu zi.

Uneori, mai scriu și altfel de povești.

***

Până în 2020, aveam patru cărți publicate deja și  încă două romane terminate. Da, știam, oricum, de mult timp, că scrisul, nu doar al meu, ci și al altora, este sortit efemerității.

Unele efemerități durează o zi, altele câteva sute de ani.
Chiar înainte de Jurnalistică suspectasem că orice cuvânt din lume devine, la un moment dat, maculatură. Apoi ziarele la care am scris m-au învățat că așa și este.
Diminețile, cuvintele mele miroseau a cerneală de tipar și mă făceau să simt bucurie ca după o naștere mai mică, iar seara titlurile îndelung gândite ajungeau să împacheteze solzii și mațele peștelui curățat de tata.
„…cele bătătorite”.
Din șomoiogul umed roșu alb negru de hârtie aruncată la coș nu mai deslușeai începutul frazei.
Mă jucam, pe atunci, cu cuvintele, nu le consideram așa stricte, definitorii pentru destin, ci doar simple mărgele translucide, bune de înșiruit în fel și chip. Era plăcut să mă gândesc la alte începuturi posibile ale cuvântului: poate scrisem „policele”, iar în articol era vorba de un muzician, un halterofil sau un gropar. Deși știam bine că scrisesem „spicele bătătorite” și despre o mașină care intrase într-un copac.
Mai nou, scriitura e îngropată fără ceremonii în matrixul internetului, în gaura neagră săpată de sitemapuri, drivere, crawlere, indexări. E drept, nu dispar întru totul, dar rătăcesc, întru veșnicie, în lumea de dincolo a cuvintelor.
Chiar dacă Reiki, spiritualitatea, psihologia și alte lucruri care m-au pasionat pe lângă scriitură m-au învățat că orice cuvânt poate deveni destin, cumva asta nu îmi bucură sinapsele. Încă fac distincție între material, materialism și materializare. Puterea materializării.
Dar acesta e doar începutul.
(Ce urmează? Cărțile.)

Am făcut pauze între aparițiile literare, pentru că pur și simplu m-a preocupat mai mult să-mi asigur existența. Nu am invidiat nimic – mi-am acceptat drumul.

Apoi, sunt genul de om cu multă imaginație, care, atunci când l-a citit în adolescență pe Knut Hamsun, a tremurat de emoție, de spaimă… și a hotărât să nu se sacrifice total pe altarul artei. Nici măcar cele câteva premii câștigate prin liceu și facultate, cu niște poezii și nuvele, nu m-au convins că aveam de ales un alt traseu în viață. Voiam să scriu, desigur, și trăiam din scris. Pe de altă parte, nu mă împiedica nimic să scriu, de dragul artei, în timpul liber. Poate, la un moment dat, aveam să și public. De plăcere.

Nu cred că îți poți asigura existența din literatură sau, cel puțin, nu dacă scrii în limba română. Oricât de bine ai scrie.

Despre site

Arhitescu.ro a existat înainte de carte. Apoi, am folosit domeniul în campania electorală – dacă veți citi romanul, veți vedea și de ce am ajuns la soluția aceasta, altfel atipică pentru un candidat „serios”.

Am păstrat domeniul și după alegeri, deși la un moment dat nu am mai plătit găzduirea, ci doar RoTLD-ul. De ce? Pentru că, așa cum scriam în „Arhitescu și orașul păianjen”, probabil „noi, toți aștia care am trecut prin comunism, suferim într-o măsură mai mică sau mai mare de disposofobie: detestăm să aruncăm lucruri.” Da, am păstrat domeniul și pagina de social media, mai degrabă din dorința de a nu lăsa altcuiva un nume așa de bun, cu .ro în coadă. Se dovedește, acum, reciclabil. În spiritul, de altfel, al campaniei pe care o vei descoperi și în carte.

Despre carte

Țin minte că Marian, candidatul „meu” independent la primărie, îmi spunea încă de pe atunci că la un moment dat, știe el, voi scrie o carte despre aventurile noastre prin dragul nostru „oraș-păianjen”. Dar abia după doi ani am început să lucrez la a-i îndeplini profeția. Și am scris destul de relaxată, întrebându-mă adesea dacă, într-adevăr, mă voi hotărî să public cartea asta, într-o zi.

Ei bine, ocazie mai bună pentru lansarea ei decât următorul „episod” electoral nu cred că ar mai fi apărut.

Așa că, de aceea, dragul meu cititor, te invit acum să descoperi jurnalul onest și imprevizibil al unei campanii cu final previzibil. Este dinamic, colocvial, pe alocuri amuzant, pe ici pe colo sarcastic și tandru, o frescă a Brăilei, un snaspshot al unui eșantion de alegători. Acesta ar putea fi reprezentativ pentru alte orașe și comunități. Pattern-urile sunt naționale.

 

5:30 pm