La chifteluțe, înainte

Facebook

„– Dar tu de unde știi cine candidează? m-a întrebat Gabi.

Nu-i scăpa nimic.

– Păi eu de fapt am venit aici tot cu o treabă din asta. Vărul meu, nu știu dacă îl cunoști, s-a hotărât și el peste noapte să candideze. A fost arhitectul-șef al orașului. Marian, îl știi?

– Păi nu este încă arhitect-șef?

– Nu, adică nu o să mai fie, și-a dat demisia ca să candideze. Vrea să facă ceva pentru oraș și știe ce are de făcut, ca om care a terminat și o facultate de arhitectură și un master în domeniu, știe și orașul ăsta ca în palmă, și administrație locală…

S-a așternut o mică tăcere, stânjenită. Nu știam cum să încep și ce anume ar trebui să spun. Apoi, cum părea că turul se terminase, l-am invitat pe Gabi la o bere.

– Mergem la Umbrele, a zis Gabi. E aici, chiar lângă Bibliotecă. Pe terasa asta se țineau pe vremuri cenacluri cu muzică la chitară. De vreo doi ani nu se mai ține nimic.

Umbrelele erau multicolore și, la vederea lor, parcă am simțit un crâmpei din starea de libertate pe care mi-o ofereau terasele din București. Mi-a revenit un pic entuziasmul.

– Ai mâncat? l-am întrebat pe Gabi.

– Nu, dar putem să bem câte o bere, ține și de foame.

– Lasă, că fac eu cinste.

Când l-am întrebat ce ne recomandă de mâncare, chelnerul s-a uitat la noi, cu un aer ciudat:

– Chifteluțe cu sos și piure, s-a scărpinat el în nas.

A plecat să ne aducă două porții și berile.

– Mă gândeam, dacă tot știi acum de ce sunt aici, am spus eu când berile ne-au ajuns în sfârșit în față, ai vrea să… faci voluntariat pentru noi? Avem nevoie să strângem semnături, de exemplu. Apoi, am avea nevoie de ajutor cu Facebook-ul. Tu cunoști probabil oameni… Nu aș rămâne datoare, am încercat să îi sugerez.

Eu una știam că Marian nu are cum să îl plătească, dar, recunosc, i-aș fi dat lui Gabi ceva bani din propriul buzunar. Asta pentru că înțelegeam că o familie cu trei copii nu își permite un tată chiar atât de idealist.

M-a privit prin ochelari, cu interes vag.

– Nu o să am timp, a zis el. Îmi pare rău. Și nu prea vreau să îmi folosesc imaginea într-o campanie electorală. Am motivele mele. De Marian am auzit ca arhitect, dar nu știu dacă va reuși. Eu nu prea cred.

– Mi-ar plăcea să-l cunoști. Poți veni pe la sediu, să îl auzi pe el, personal, vorbind. Vorbește mai bine în particular, față în față cu oamenii. Eu nu vreau să îi fac reclamă. Știu doar că poate să facă toate lucrurile despre care spune și că e un tip superdeștept. Și, apropo, el a auzit de tine și te apreciază.

– Dacă vrei, îți dau o semnătură pe listele pentru candidatură, a zis Gabi, ceva mai înmuiat. Știu că pot semna și pentru toți candidații dacă vreau. O să semnez oricum pentru toți independenții. Și dacă mai aud pe cineva că vrea să semneze îl pot aduce pe la voi. Unde o să aveți sediul?

I-am zis. Gabi îmi dovedea încă o dată că este genul care știe multe despre lege și tot soiul de lucruri administrative. Poate era deja implicat în campania altcuiva? Poate era un admirator al lui Techiu?

„Nu prea te ajută ăștia pe aici, nu-i așa?“ m-am trezit, brusc întrebându-mă. Nu aveam de gând să fac nici cea mai mică presiune să-l aduc în tabăra noastră. Așa sunt eu: dacă omul nu face ceva din convingere, nu trag de el. Nu găsesc nici un câștig în a-l avea de partea mea, în pofida propriei sale conștiințe.

– Știi ce? a zis el, brusc stârnit. Ai văzut cum arată orașul ăsta. Sunt trei tipi (mi i-a și înșirat, cu funcții cu tot) care mi-au furat numele ONG-ului și au făcut o asociație cu numele lui. Și nu am putut face nimic. Când am apărut în ziar, că fac trasee turistice prin oraș, cineva din Primărie, o femeie (iar mi-a zis numele, dar eu am memorie proastă la nume) m-a chemat și în loc să mă laude că promovez orașul, a început să mă amenințe că mă închide. Dar evident că, legal, Primăria nu poate închide un ONG. În plus, nu iau bani de la nimeni. Dacă cineva îmi dă o bere, o beau, dar asta nu e o plată pentru serviciile mele. La primărie, voia ideile mele, dar nu ar fi semnat cu mine un contract. Pe atunci, voiau să facă chioșcul ăla turistic pe care l-ai văzut acum și pe care au dat miliarde și care e încă nefuncțional. Dacă îmi dădeau a zecea parte din sumă le făceam de zece ori mai multe lucruri, nu doar niște pliante și un chioșc. Mai mare rușinea! M-am zbătut o mulțime să scot la iveală povești despre casele astea vechi, despre istorie. Sunt lucruri pe care nimeni nu le știe. Sau nu vrea să le spună, sau pentru care trebuie să răscolești bibliotecile și muzeele. Am conceput trasee. Știu toate căile legale prin care se pot face servicii turistice. Am Facultatea de Geografie la bază, doar știi! Am lucrat în turismul local și ca angajat. Acum am făcut ONG-ul ăsta. Am avut feedback de la diverse persoane care veneau pentru prima dată în oraș, știu acum și ce se poate face pentru a îi lăsa pe cei care vin aici cu amintiri memorabile. Așa că nu o să las pe nimeni să se îmbogățească pe spinarea mea. Nu-mi place, dar mai buni decât cei de acum tot nu prea cred că or să apară. Așa că nu mă bag. Iubesc orașul ăsta. Așa cum este el. Și am de gând să rămân aici.

Mâna chelnerului a băgat între noi două porții de chifteluțele. Am mușcat dintr-o chiftea, pe gânduri.

Gabi are o inimă de aur, o minte ascuțită și o voință pe măsură. Puteam să presupun doar că celor „șmecheri“ le era greu să privească dincolo de aparența hainelor lui simple. Mulți dintre cei aflați astăzi în funcții diverse, la putere, au tendința să nu dea doi bani pe oamenii simpli. Pentru ei, ăștia sunt masa de manevră. Iar cei bine îmbrăcați, dacă nu sunt ai lor, sunt bănuiți a fi „ai adversarului“. Trăiesc într-o bulă aparte. Pur și simplu nu înțeleg cum pot alții supraviețui în afara sistemului sau nu înțeleg că odată văzută, apreciată și răsplătită, valoarea umană devine o resursă mai importantă decât banii. Că lucrurile nu vor mai merge mult timp așa. Că sistemul lor este nesustenabil și generează doar două pături sociale, bogați și săraci. (Dacă trăiți în prezent, știți deja că eram doar idealistă și filozoafă. Ca de fiecare dată.)

Am lăsat chifteluțele baltă, erau insuportabile.

Am ridicat berea și am ciocnit cu Gabi, care nu se prea atinsese nici el de porția lui de mâncare.

Am lăsat deoparte subiectul oraș și alegeri: am început să povestim despre perioada în care cântam la chitară, împreună, pe faleză.

Îmi părea rău că Gabi nu voise să ni se alăture. Nu era un semn bun. Mizasem pe o felie de electorat din care făceau parte oameni ca el. Ideea de a-i convinge părea deja utopică.

Chelnerul a venit să ia banii.

– Îmi pare rău că nu am ajuns la dumneavoastră mai devreme, i-am spus.

– Mă bucur că v-a plăcut așa mult la noi, a zis el, rânjind, oarecum satisfăcut.

– A, nu! Voiam să zic că poate aveam șanse să prind chifteluțele alea mai proaspete.”