Patru mușchetari și un sediu de campanie

Facebook

„Marian reușise să închirieze probabil cel mai ieftin loc cu putință din oraș, ceva la care nimeni, în veci, nu ar fi putut să se gândească la a folosi drept sediu. Nu era o încăpere adevărată, ci doar un hol de intrare într-un vechi bloc, pe vremuri o impresionantă clădire de birouri, acum dezafectată.

Spațiile pentru birouri erau atât de distruse, încât nici nu se punea problema să ne stabilim „centrul de comandă“ în vreunul dintre ele. Singurul perimetru în care aveam posibilitatea să ne aranjăm cumva era acest hol de bloc, cu formă hexagonală.

Pardosit cu piatră, locul era la fel de rece ca o gară părăsită. Aveam curent, dar din cel natural, intrat pe ușile larg deschise, nu și din cel electric. Evident, nu aveam nici internet, nici birouri, nici vreo urmă de dulap. În schimb, aveam măcar geamuri mari la ferestre, două coloane groase în mijlocul încăperii și un bazin larg din piatră, înalt cam până la genunchiul meu, umplut cu pământ. Pământ gol. Și șase ziduri, tot goale, plus două intrări în două oficii laterale, din acelea tip ghișeu, cu ferestre mici, cum vedeți pe la administrațiile financiare.

Venise unul dintre băieți cu niște scaune de plastic de acasă și stăteam pe ele, făcând haz de necaz.

Halal început!

Măcar era cât de cât curat. Adică nu era praf. Cu o zi înainte, când se semnase contractul pentru spațiu, venise și mama lui Marian la șters pereții și spălat pe jos.

– Am vorbit deja cu un amic, are trei birouri de PAL, pe care le ține în garaj. Să ni le împrumute pe perioada campaniei.

– Eu știu o firmă ieftină, de la care am putea închiria un copiator, pentru că o să aveți sigur nevoie. Ai ceva bani pentru asta? Te pun în legătură cu ei, Marian?

– Da, trebuie să îmi intre salariul pe card, a răspuns el, inocent.

– Adică dai din banii tăi? Nu ai buget?

– Nu am niciun buget, pe ăla îl voi avea în campanie. Sper. Dar până atunci trebuie să ne instalăm.

– Mare salariu mai ai și tu, domnu’ arhitect-șef. Îți dă statul bani, ai?

– Ăsta e penultimul salariu, pentru că mi-am dat săptămâna trecută demisia, ca să pot să îmi depun candidatura. Să nu intru în conflict de interese.

Ceilalți s-au uitat la el puțin cam speriați, deși păreau puși în temă și cu treaba asta.

– Parcă zicea Primarul actual că poți să te suspenzi, doar. Nu te suspenzi? Vrei să pierzi postul? Dacă nu câștigi alegerile?

– Ceilalți, care candidează la consiliu și au șanse inclusiv la Senat pe listele partidelor, doar s-au suspendat, m-a lămurit Nicușor.

Eu nu îmi băteam capul cu asta încă, eram mai degrabă preocupată de ambient, uitându-mă cu speranță la băieți, poate mai veneau cu ceva soluții pentru mobilat interiorul ăla într-un mod cât de cât uman. Vreun covor, ceva? (Habar nu aveam ce va aduce după ea demisia, lucru pe care ceilalți îl știau. Eu abia mai apoi aveam să îmi dau seama.)

Oricum, nu-mi imaginam cum s-ar putea măcar petrece două ore pe zi acolo, la „sediu“. Era frig, ca la orice început de aprilie într-o scară neîncălzită de bloc. Mă și vedeam lucrând de acasă de la mama, evident, pe laptopul personal. Cât despre decizia lui de a-și da demisia pentru a candida… Așa credeam și eu. Renunța la o slujbă din care ar fi putut ieși la pensie, doar ca să riște o sinucidere. Pentru că șansele lui nu erau foarte mari, oricât optimism aș fi avut. Ceilalți păreau să gândească la fel, dar nu-și exprimau încă temerile. Probabil cugetau că are el așii lui în mânecă. Nu se putea altfel. Doar nu te apuci așa de nebun, fără să știi măcar că ai pe ce te baza mai târziu. Așa că păreau dispuși la un hei-rup, de dragul lui și al ideilor lui. Bunul simț le spunea că oricum alegătorii vor fi încântați de ideea unui arhitect independent ca primar. Mai ales când toate alternativele politice s-au dovedit deja o catastrofă pentru oraș, de atâtea zeci de ani.

– Va fi nevoie de multe, am deschis și eu gura. Internet. Mai multe scaune, să stea și oamenii care vin să vorbească cu tine. O masă… O masă? Pentru conferințele de presă nu știu ce facem, vom închiria o sală de conferințe la vreun hotel, nu?

Părea o idee cel puțin bizară pentru moment. Drept pentru care nici nu am primit vreun răspuns.

– Mda, aș vrea să merg la toaletă, am zis.

După privirea demnă de milă pe care am primit-o la cererea asta, m-am îngrijorat.

– Avem o toaletă, nu? Spuneți-mi că este una și nu trebuie să ne ducem pe toată durata campaniei la cofetăria de vizavi și să cerem voie la baie!

– Este o toaletă, cum ieși pe ușa aia, mergi pe coridor și urci la etajul unu, faci stânga și apoi dreapta. A curățat mama și prin ea, cât a putut. Dar nu este funcțională.

– Cum adică?

– E înfundată. O să îl chem mâine pe George, cumnatul meu, care se pricepe la instalații. Să repare robinetele, pentru că nu se poate trage nici apa. Și nu curge nici la chiuvetă. Nu este de la coloană, are altceva.

Dârdâind, am deschis ușa cu pricina și am nimerit într-un coridor îngust și întunecat, cu uși de birouri pe stânga și pe dreapta. Unele erau deja scoase din locul lor, cu tot cu rame, și trântite în mijlocul încăperilor. Puteai admira astfel niște interioare generoase, cu ferestre imense, dar fără dușumele și care arătau de parcă făcuseră războiul. Ici-colo, peturi, cartoane, scânduri lungi trântite pe pardoseli, cabluri tăiate, găuri în pereți, toate arătau graba în care se plecase din acea clădire. Sau poate stăteau mărturie a faptului că unele invazii barbare avuseseră nevoie de lemne de foc în trecere prin acel sit istoric.

Scările erau, într-adevăr, în capăt, dar a trebuit să mă învârtesc ceva timp până să ajung la baia-speranță. Dacă asta se numea că mama lui Marian făcuse curat, atunci eram o norocoasă că nu ajunsesem cu o zi în urmă. La o primă inspecție, era durere. Chiuveta plină de noroi, iar toaletele, două, pline de mai mult decât noroi (a se citi excremente) și tot felul de hârtii și dosare. Se pare că unii voiseră să scape de documentele inutile aruncându-le direct pe calea apei. Doar că tot ce reușiseră fusese să creeze un strat solid, impenetrabil și greu de înmuiat, peste care alte neamuri de invadatori adăugaseră propriul prinos digestiv.

„Doamne, pe cine chem eu să curețe? Ce femeie de serviciu din lumea asta ar accepta așa ceva? “ mi-am zis. În veci nu văzusem, și sper să nici nu mai văd, atâta „civilizație“. Cred că doar dacă trăgeai cascada Niagara, nu apa, puteai scăpa de chestiile alea de acolo. Un simplu meșter nu era suficient. Trebuia o vrăjitoare, cu o baghetă magică.

Am coborât aproape în lacrimi, înapoi în „foaier“, acolo unde băieții deja se plictisiseră de spațiul neofertant și voiau să închidem prăvălia.

– Te duc eu acasă cu mașina, s-a oferit Marian.

Avea un Peugeot roșu-cărămiziu, vechi, cumpărat la mâna a doua de la un prieten.

M-am aruncat grăbită pe scaunul din dreapta lui. Măcar era mai cald în mașină. Pe drum, am încercat să îl mai trag de limbă cu privire la planurile pe care le avea. Nu părea să aibă foarte multe. Bine, cu excepția a ceea ce voia să facă pentru oraș. Cât despre campania electorală, se baza pe mine să organizez tot ce era de organizat.

–  Absolut tot?

–  Da.

–  Afișe electorale, conferințe de presă, informat și respectat legislație, articole, poze, adunat de semnături, contacte cu tipografii, corturi, campanie, apariții TV, site, social media, alea, alea?

–  Da, te pricepi doar la toate. Nu ai zis că mă ajuți? Faci și tu cât poți, am încredere în tine.”