Șah mat cu pionii

Facebook

„Domnul Cravată-Roșie întârzia. L-am sunat, dar nu am primit niciun răspuns, așa că am plecat fără el prin oraș, cu Marian în frunte. El cu cămașă albă, noi (eu și încă un cuplu dintre prietenii noștri, nu mai știu acum cine) cu bluze albe, cu pliante și carnețele în mâini. Aveam emoții de parcă dădeam vreun examen.

Desigur, prima escală a fost la șahiști, în parc, așa cum ni se sugerase.

Un loc în care, de zeci de ani, se adunau, ca în orice alt oraș, „înțelepții“ mai în vârstă, la partide de șah socializatoare și discuții despre tot ce mișcă în urbe.

– Genul ăsta de agora aș vrea să o fac pentru fiecare grup care are o pasiune, socializarea mi se pare tot ce e mai important pentru persoanele în vârstă, a zis Marian. Admir la ei că își țin mintea trează, au senzația de apartenență, chiar sunt un exemplu despre cum să nu te izolezi și să te dai bătut după ce ieși la pensie.

Ne-a mai ținut puțin un speech despre valoarea ieșirii în natură. Eu am adăugat ceva despre împământare, ca să nu adorm, iar până am ajuns la șahiști eram deja înfierbântați. Era duminică, se făcuse cam ora 11, iar venerabilii noștri concitadini, cu burți de bere bine strânse sub cămăși uzate, stăteau adunați în jurul a două mese din piatră și se uitau la echipele aflate în competiție. Probabil un gen de semifinală, deși păreau destul de relaxați și dădeau indicații de pe margine.

– Mută la B2, ia-i pionul, tu rămâi cu șase, el cu cinci. Și are și doi pioni în linie.

– Gina? E acasă, da. Am văzut că postase pe Facebook. A gătit varză cu carne de porc.

– Lasă-mă, Petreo, cu sfaturile, ca ai pierdut trei partide la rând cu ăsta, vrei să mă bată și pe mine? Sau mă sabotezi?

– Uite la aia, are patruzeci de ani și și-a luat role! Păi e bine la capul ei?

– Nevastă-mea o așteaptă pe fată azi, se duc la mall să mănânce McDonald’s, cu nepoții. Voiau să vin și eu, dar mie nu îmi plac sendviciurile alea, o porcărie fix de doi lei.

– Băi, ți-a luat calul, ce joci acolo, bambilici? Vezi că are doi nebuni! Tu cu nebun și cal ești mai slab.

– Cum îi abordăm? a întrebat Marian, cam pierit la vederea publicului.

– Pur și simplu ne băgăm între ei, mi-am asumat eu rolul de lider și am înaintat ferm în grup, cu echipa urmându-mă, ușor timorată.

– Bună ziua, ne scuzați că vă deranjăm, am început eu, aș vrea să vă prezint unul dintre candidații la alegerile locale de anul acesta, domnul Marian, arhitect, fost arhitect-șef al orașului și…

Șahiștii s-au oprit din sporovăială și s-au uitat la noi cam surprinși.

– Da, și? Care-i problema noastră? a spus unul dintre ei.

– Nicio problemă, ne gândeam doar că, la fel ca toți cei din oraș știți că urmează alegeri și sunteți interesați de soarta orașului nostru. Și poate vreți să îi cunoașteți personal pe cei care vor candida. Noi l-am adus pe domnul arhitect aici ca să îi puteți pune întrebări, dacă doriți, despre orice doriți. Dânsul…

– Da, da? mi-a tăiat vorba unul dintre ei, păi noi știm deja ce votăm, a zis unul, ce să mai întrebăm?

– Da. Poate vă interesează ce au și ceilalți de zis, poate că având o perspectivă mai vastă vă veți gândi la alegerea dumneavoastră și poate veți lua în calcul și proiectele pe care le avem… Uitați, avem aici niște pliante în care detaliem ce am vrea să facem pentru oraș.

– Domnul vrea să fie primar?

I-am făcut semn lui Marian să înainteze și el a întins mâna. Doar unul dintre veterani i-a strâns-o, nu prea ferm, dar îl nimerise în grup și nu îl putea evita. Ceilalți ne-au înconjurat, tăcuți. Începeam să mă simt ca în Harlem.

– Dar ce vreți voi să faceți cu orașul nostru? Nu e bine așa?

– Ne faceți mese de șah mai bune? Sau le înlocuiți cu din alea din lemn, care se duc la prima ploaie?

– Ah, uite, că dacă tot sunteți aici, vreau să întreb ceva: de ce v-ați băgat în asta, că văd om tânăr? De ce nu lăsați pe ăia mai bătrâni să decidă, că ei au trecut prin multe?

– Din ce partid faceți parte?

– Sunt independent, a zis Marian.

– Aaa, a făcut grupul.

– Nu fac politică, nu am făcut niciodată, tot ce vreau eu…

– Păi dacă nu faceți politică, ce căutați în politică?

– Poate că este momentul să nu mai facem politică și să ne gândim mai mult la oraș. Nu este totul despre politică, e despre administrație… Un oraș…

– Ia uite la pliantele astea, cum arată! a făcut unul care stătea încă pe scaun, trântind cu pliantul nostru pe masa de șah. De ce ați dat banii pe ele? Nu mai bine făceați niște manuale la copii de banii ăștia?

În momentul ăla, steagurile roșii din mintea mea au făcut pop-up și am simțit nevoia brusc să mă retrag din împrejmuire. În mod evident grupul ne era ostil și nu făcusem cea mai bună mișcare intrând printre ei. Nu aveam ce să convingem aici.

– Ah, da, înțeleg, am zis. Domnii sunt pe principiul că mai bine dădeai un mic, decât să te strofoci atât să faci niște pliante. Ne scuzați că v-am inoportunat.

Și am început să bat în retragere, cu spatele.

Marian, încă nedumerit și plin de intenții bune, se uita la ei.

– Pliantul are informații, cum altfel ați putea să aflați ce anume vreau să fac dacă nu aș tipări?

– Păi nu ați venit aici să ne spuneți? Hai, spuneți. Uite ce vrea el să facă aici, „vifi“ gratuit… ce e ăla? Dar pe gură nu putem vorbi?

– Internet gratuit, cu care puteți să vă conectați cu primăria. Suntem în epoca internetului, putem face o mulțime de lucruri on-line, unul este să semnalăm ce în neregulă, iar cei mai tineri sunt foarte interesați de această formă de comunicare.

­– Lasă-i, măi, Costele, și pe ei, ce ai sărit așa? Că pleacă, oricum, a încercat unul din grup, împăciuitor, să-l domolească pe cel care părea lider.

– Ei, uite și tu ce pliante, băi! Păi mai bine făcea cărți pentru copii. Că oricum e degeaba. Dacă vrea să facă ceva pentru orașul ăsta, punea mâna pe lopată.

În fine, Marian s-a lămurit și a început să facă pași în spate și el. L-am înconjurat ca un detașament de minioni, dar, în timp ce ne îndepărtam, i-am zis tare, ca să mai salvez aparențele:

– Hai, nu are rost, să mergem, se vede clar cu cine votează domnii de aici.

– Noi votăm cu cine vrem, mă, dar voi dacă vreți să faceți ceva pentru oraș, puneți mâna pe lopată! ne-a strigat același Costică din urmă.

– Ce mizerie! Trebuia să mă gândesc că mister Cravată-Roșie ne-a trimis la ai lui. Tot niște comuniști! am comentat. Ăștia sunt roșii pe bune. Auzi, lopată! Cât cap să ai ca să nu înțelegi atâta lucru precum o campanie?

Ceilalți ne priveau debusolați.

– Hai mai repede, că se uită după noi, am zis. Bine că nu i-am înjurat, cum îmi venea!

Nu ne-am putut abține mult și am pufnit în râs. Apoi au râs toți, în timp ce mergeam.

– Și eu, am adăugat, dacă îl mai prind pe Cravată-Roșie pe la noi, nu știu ce îi fac. Ce naiba ne-a venit să acceptăm sfaturi de la unul ca ăsta?

Ne-am suit în mașinuța lui Marian și am stabilit un alt punct pe hartă. Doar nu aveam să ne declarăm înfrânți de la prima ieșire.

– Auzi, a zis cineva din spate, după ce demarasem în trombă, știți care e partea bună? Nu au aruncat pliantele. L-am văzut eu pe Costel ăla cum își băga pliantul în buzunar!”